Scriitorul băcăuan Dan Sandu, colaborator al Ziarului de Vrancea, îi dedică lui Viorel Savin un amplu „cântec de prieten”, la aniversarea marelui dramaturg, evocând forța unei opere care depășește granițele Bacăului și vorbește întregii Moldove culturale, inclusiv publicului din Vrancea.
Cântec de prieten ÎnchinatViorel Savin
La Aniversară
Mă şi mir şi mult mă minun! De cum poateBoier Dumnealui să se-ncropească (aparent, vezi bine!) din toţi ghimpii şi scaieţii literaturii române, când are la îndemână florile talentului prinse la butonieră, mânuri de aur prin care Dumnezeu îi toarnă straşnic porunca scrisului etc.… Atuncimă strigă pe numele mic cu vorbe desculţe şi eu alerg prin sângele meu şi văd cu ochii luisăi cu garduri uriaşe cât palma (aşa-mi mărturisea el, mai anţărţ, nostalgiaparadisului pierdut ! ), eu neputând să sculptez pe de rost fulgere măsluite, să fiu vecin de iluzii cu el, neîncăpute şi-acestea în pântecul vreunei coli de scris… pritocite pe la miezul nopţii, când se deşteaptă cel mai bine cuvântul şi scriptura capătă gust de insomnie îndulcită cu „miere de lună” şilină lumină , departe de vâlvele lumii. NumaiViorel cel Mare , printre noi , aspiranţii la praznicul slovei meşteşugite sublim, devine îmblânzitor de oglinzi şi puitorul de mine solare, sumeţindu-şi capul pe sus cu-ndreptăţită mândrie, asemenea macilor umblând blajin prinGrădina Maicii Domnului de la Naum .îşi desăvârşeşte „truda manolică” ziduit/astrucat între mormane de cărţi şi morganatice biblii (şi-acelea fudule!), departe de ”aroganţa titlurilor academice ”, pentru că (ne)dreapta măsură a zilei de mâine nu va şti cum şi cât să-i mulţumească-ndeajuns… Astfel, că „se vor veșteji amurguri ”, vor trece secolii şi ei, nevrednicii, care i-au arătat din plin copita recunoştinţei, vor tot spunebăi foloşpoacă, dă-te, mă, sfântu , de-aci, că iată ţi-ai găsit bacăul cu ăsta – (ăsta fiind chiar ScriitorulViorel Savin –-ul „istui veac înjunghiat ”! -) şidaţi după el cu / “cratiţe, ceaune, platouri de inox, tigăi şi ”/…, ‘raţaidracu de/ “”/ şi /“…coprofage paceaure cu stil marţafoi ”!/… Ce să-ţi fac,n-ai fost cu ei, n-ai fost ca ei, nici măcar un pârlit de majur, după cum bine zici: /“şi nemiloşi defăimători ticăloşi haini jigodii pofticioase de măriri ilicite”… ”/ … , adică, tocmai/ ”cei adunaţi să mă / … …/”În sala de execuţii pentru oameni oneşti …”!/… Şi-astfel, pedeapsă pentru ei, ipocriţii, vor înflori dimineţi de colivă şi „Dumnezeu îi va înveşnici numele ” doar lui, arzoiului berbec din zodiacul lui april şi-i va cresta o nouă vârstă pe răbojul de aur al fiinţării noastre cărtureşti. …Sufletul său – o tăcere “Ca viermele-n hrean ”, odihnind pe arpegii de mandolă dezacordată, după “preinfarctul comunist din ‘89 ”…(biată sculă între scule!), gâtuită de ageamii, batjocorită şi persiflată de noua democraţie, trimisă la cules de sparanghel, pe marginea fricii. Pentru c-”şa-i clasa muncitoare dă din mâini şi din picioare …!” …Paşii săi obosiţi de-atâtea golgote, în lacrimi se desfrunzesc abitir şi grăbit pe tulburea cenuşă a celor plecaţi dintre noi fără să-şi mai fluture batista rămasului-bun. (Din când în când, parcă şistrângându-şi spaima la piept, se uită, furiş, înapoi/îndărăt –oare s-a luat cineva după noi ?) …Iată panaşul de lacrimi cu careîşi vindecă toamna/tomnirea, de spaime, mai apoi blajin pârguită în jilţul înţelepţiei stinghere şi însingurate, “cu oameni, locuri şi cu întâmplări recognoscibile …”! Cum, adică,, chiar ai uitat ce ne-anumai nouă, între patru/şase ochi,? Chiar aşa ne-o spunea, de la obraz,Petre Isachi :arhitectura secretă a Lumii este construită de impostura ce se face invizibilă sub Utopia Binelui. Măştile imposturii Dreptatea, Binele, Frumosul, Morala, Pacea, Prietenia etc. aflate sub haina verde, roşie, albastră, portocalie etc .altruismului necondiţionat .” … … „Eheu!Fugaces…!” …Şi nu-i da, Doamne, mai apoi,prietenului nostru , semn celest cu ”praguri de , prea curând, pentru că dragostea noastră frăţească se cuprinde între două lacrimi de înger poposit la Apa Vavilonului….Genius loci i se va spune survolândoglinzi paralele până la totala confuzie cu– aşa cred-, spre pohvală, gloatelor bănuite, mai mereu, de felonie. Topos de necredinţă şi deşertăciune de suflet se face uitarea… ne vămuiesc zilnic ei, trepăduşii, existenţa pusă la zid, cetatea îşi zguduie porţile cu salve iluzorii de tun, întâmpinând pegoluri de peşteri tocmite tăcere fac semne discret la semnele vremii… Se c`aină poala vântului negru, noaptea -ntreagă, ziua-ntreagă…, vânt alpreagrăbite spre/prinpatria lui Melec , cel care ne-aminte cu degetul la buze că Viaţa nu-i decât o adiere de zâmbet pe rictusul negru al Morţii… Pentru că tot pefiinţării noastre fără de noimă s-au otrăvit castanii de spaimă, s-au sinucis, uşure,-n vis. Dragule, chiar crezi că eu le-am smuls inima, aşa cum m-acuză netoţii?… Uite, veţi spune, înfloresc spinii luipe frunţile uitării nedate sărutului vostru tiptil…! Şi eu mai zic ceva din chinovia mea de laalături de, ca să se afle şi să ştie tot natulă ne gândim şi la cei ce n-au primit bun de tipar ,nescareva păuni, străini de timpul lor, se odihnesc în sceptre, deşi regretele lor n-au apărut niciodată în şpalturi, tuind cineva,/ delicat, cucuta cenzurii Adică